mama se uita in ochii mei parca asteptand o reactie...
ochii mi se umezesc iar ea izbucneste in hohote de plans.
intins ca o jucarie de plus
Negru zace inert.
ochii fixi, corpul rece si imobil.
intins pe o parte, lipit de podea...
ca si cum moartea i-ar fi refuzat
tridimensionalitatea.
inevitabilul s-a produs.
ma gandeam la acest moment... in trecut.
culcat pe pieptul meu, ii auzeam respiratia, simteam cum toarce... ii simteam ritmul inimii si imi asezam palma peste cutia lui toracica numarandu-i bataile inimii: traia.
uneori noaptea Negru tresarea... "ce sti tu despre durere Negrule?" stia..
"Negrule, durerea ta e acum durerea mea; am plans pentru tine... iar la noapte o sa tresar."
povestea unui motan
negru cu ochii verzi
si labute moi.
un motan afectuos care imi simtea momentele de tristete si incerca sa ma binedispuna cu tumbele sale iar dupa ce se trantea jos ma privea in ochi sa vada daca initiativa sa a dat rezultate. zambetul meu era dreptul de a-mi sari in poale si a ma dojeni cu o privire sigura de felina si o atitudine in genu` : "da-i naibii, asa sunt oamenii... asa au fost... iar acum sunt parca mai pervertiti ca niciodata. priveste-ma, joaca-te cu mine... eu am un suflet cald, am o inima mica dar va batea mereu pentru tine" .
sa stai in aceeasi camera cu moartea...
sa ceri indurare chiar daca sti ca e prea tarziu.
sa astepti un miracol...
sa te rogi Divinitatii cerand zile... nu pentru tine ci pentru un suflet de motan nevinovat; Doamne, el nu vrea nimic din ce oferi Tu... ci acel putin pe care i-l ofer eu.
chiar si in ultimele sale clipe, colesit de suferinta, atunci cand il mangaiam, incerca sa toarca... incerca sa imi multumeasca ca ii sunt alaturi... "cum sa nu iti fiu alaturi Negrule? tu aveai atat de putin si mi-ai daruit atat de mult...atat de generos... atat de curajos...
multumesc."
incerc sa imi inteleg semenii...
nu imi inteleg semenii desi m-am nascut printre ei, merg in tenesi lor, mananc mancarea lor, le fumez tzigarile, le copiez comportamentul... le impartasesc emotiile.
nu inteleg frica lor ereditara...
nu inteleg placerea lor de a ucide.
nu inteleg lacomia din burtile lor imense...
nu pot sa inteleg de ce un biet trup de motan a trebuit sa moara otravit intr-o dimineata de noiembrie...
omorat de semenii mei... de tine... de frica ta ereditara, de lacomia ce iti chioraie in stomac si de placerea ta morbida de a ucide.
semenul meu, motanul meu nu ti-a facut nici un rau! motanul meu avea un suflet mare si o labuta moale care imi alina amarul, iar zambetu-ti idiot ce apare pe botul tau de primata, atunci cand citesti aceste randuri, te va condamna intr-o zi.
intr-o zi... nu foarte indepartata...
