eTest@ment

ClusterM82 pentru ClusterM82++   

   1  in primul rand, sa nu iti uiti niciodata consistenta... eu ii spun inconsistenta pentru ca mereu in noi se intercaleaza altii iar structura noastra este una permisiva; veni-va insa o vreme cand spatiile tale nu vor mai fi ale tale ci ale ei iar ea te va securiza pe veci; de ea tine stabilitatea ta moleculara, deci, alege-ti atent aglomerarea pereche...

   2  nu pierde timpul intrebandu-te ce esti... esti o aglomerare; incearca sa afli cine esti.

   3  crede in iubire si nu incerca sa ii gasesti un sens, nu are nici un sens dar ne tine laolalta... pentru ca ne tine laolalta iubeste-i chiar daca te dispretuiesc... si, mai ales, iubeste-o: ea te va intregi. iubit si intreg e mai frumos decat incomplet si singur; fiindca esti atomi din atomii mei, te iubesc si vreau sa ai o viata frumoasa... de vei fi nefericit, nu plange... si eu am fost, si sunt... nefericirea e scrisa in genomul aglomerarilor.

   4  fericirea nu e imposibila, doar cere mai mult timp, rabdare, suferinta... e dincolo de muntele durerii... un ocean de fericire te asteapta, un ocean albastru scaldat de lumina calda a unui soare etern. scalda-te-vei tu in apele fericirii? ajunge-voi eu pe culmea muntelui pentru a privi fericirea, pentru a marturisi, convins, existenta fericirii ?

   5  visele sunt calde dar invariabil se racesc iar daca nu ai un suflet constant fierbinte vor reusi sa te inghete, deci , daca nu te-ai nascut deja inghetat nu visa excesiv... pot sa pravad ca vei avea un suflet rece... caci eu sunt rece si ador compania aglomerarilor reci; pentru ca urasc tinuturile reci si umede, pentru ca fug de frig si Nord, prevad ca vei avea un suflet rece...

   6  pretuieste existenta si nu te gandi la disparitie sau suicid... existenta nu-i doar a ta ci a miliardelor de bucati ce te alcatuiesc si te tin pe picioare, picioare ce nu sunt ale tale ci doar ai impresia ca le deti.

   7  fa bine si fii bun. e relativ simplu sa fi invatat sau arogant sau instarit sau respectat... e infinit mai dificil sa fi bun; tu fi bun. fa bine: ajuta-i si protejeaza-i pe cei slabi, hraneste-i pe cei flamanzi, mangaie-i pe cei indurerati iar daca nu poti face bine, daca nu esti in stare sa faci bine... nu face rau. sa nu faci rau.

   8  cunoaste si cunoaste-te. tot ce ai inchegat pe aceasta planeta se va dezintegra pentru a se integra in simfonia universala; bucura-te! ai clipa suprema cand vei sti... clipa de dinainte...

   9  calatoreste. existenta e o calatorie scurta dar poti calatori paralel si intermitent pe mai multe carari; nu te catara in varful copacului prea devreme... stai si cerceteaza fiecare crenguta, inspira polenul fiecarei flori si joaca-te cu insectele... sunt fiinte nu masinarii. asculta bataile de aripi ale fluturilor, mangaie o frunza, atinge si soarbe fiecare dimineata ca si cum ar fi ultima

   10  cand vei strange destule primaveri fii puternic si fugi... iesi din cocon si zboara... in primavara urmatoare te vor rastigni dar ce rost are aceasta existenta de nu vei bea pana la fund paharul.crede-ma! increde-te in mine! credinta ta te va mantui si vei renaste.

Penultima Sinapsa

Stare preactiva de hibernare; o anticamera a calmului ce va sa vina...
Ganduri negre se plimba dintr-o emisfera cerebrala in alta valsand prin Corpus Callosum ca niste fantome captive intr-un dans etern.
Norii se strang deasupra mea venind din cele patru puncte cardinale si se ridica unii peste altii formand un munte electrostatic ce se inalta dincolo de ionosfera.
Peretii camerei se polarizeaza si sfasie campul magnetic terestru iar forta electromagnetica dintre ei exercita o atractie enorma ce ma sufoca.
Explozii solare desertifica ultimele spatii reci invaluite in nostagia unor sarbatori de iarna; brazii sunt aprinsi pe rugul ce m-asteapta la apus, apusul anotimpului tau.
Ingeri bolnavi se ridica din crevase si canta un prohod nou, un prohod electronic, ce vesteste o moarte: o moarte universala. Ecoul se intoarce plutind pe unde baudelairene, mai puternic decat sunetul initial, mai trist decat tristetea initiala, mai tanar in pulsatii decat vibratia initiala: un fel crestere negativa...
Un ultim gand decoleaza spre tine iar spatiul gol lasat de el, lasat de tine... desertifica adapostul pe care ti l-am construit sub coaste; cutia toracica se contracta iar coastele se sfarama cu sunet de oase rupte, cu ritm de cord nebun, cord ranit ce pompeaza dulce otrava in artere...
Prietenii fug si se ascund in universuri paralele iar eu sunt prea obosit ca sa mai caut tangente... cine va sti? cine va simti? cui ii voi spune ultimele cuvinte rostite in ultimul minut de existenta...
Eu nu voi mai fi eu...
Tu nu vei mai fi eu...
Stare pasiva de odihna... o sala goala, infinit de spatioasa, in care odihneste eul anterior.

Credo

Nu cred in Dumnezeu
Il ador.
O adoratie diferita
O adoratie confuza
Pentru un tata disparut intr-o noapte.
Un tata bun
Profund nemultumit de copiii sai
Un tata dezamagit de intreaga sa creatie
Strangulat de siragul de stele
Albastre
Plantate de El
Pe tavanul Universului
Pentru a alunga
Intunericul si tristetea
Din sufletele noastre.
Un tata
Disecat de razboaiele
Fiilor sai
Batut si scuipat
Si rastignit
Pe crucea
Operei sale.
Suntem orfani...
Crescand fara tata
Am crescut nepotrivit de mult
Prea grei
Prea inganfati
Sa mai credem
In paternitate.

Nu cred in
Libertate.
O voi ceda pas cu pas...
Pasi inapoi
Secunda cu secunda
CCW
Si fiecare Eu liber
Eu ratacit
Se va intoarce la sursa
La izvor
Caci divergenta e o iluzie
Iar noi suntem Unul.
Acest Eu captiv la marginea dintre
Bine si rau
Luciditate si psihoza
Lumina si intuneric
Fiinta si nefiinta.

Cum nu vreti
Iubirea mea
O iubire eterna si incomoda
Abrupta si stinghera
Sfioasa si impiedicata
Voi lua aceasta iubire
Si o voi comprima
Intr-o iubire mica
Iar apoi voi desface
Aceast sentiment
In atomi de iubire
Iar noaptea
Obosit
Sau amortit
Sau deprimat
Voi iesi pe poligonul afectiv
Pierdut in vidul interior
Inarmat cu sageti boante de carbon
Pentru a distruge fiecare atom de iubire
Iar iubirea
Va deveni
Antiiubire.

Nu prea mai am
Nimic de spus
Deci
Ma pregatesc sa tac.
Cand Tacerea va fi
Completa
Si fiecare necuvant
Va fi fost
Dospit
Voi arde tacerea
In cuptoarele
Gandului
Iar cenusa ei
O voi arunca...
O voi presara
Pe linia ce desparte
Cerul andaluz de Marea Mediterana.

Intr-una vesnica
Indubitabila disparitie
Marturisesc o extinctie temporara
Astept prabusirea in groapa comuna
A efemeritatii
Sau
Cel putin
O alunecarea continuua
Amen.

Franturi De Paradis

o casuta mica la margine de padure.
caldura unui camin...
un vin rosu leganat intr-un pahar.
dansul unei flacari de lumanare...
un zambet de copil.
mandria unui tata...
o dimineata de primavara.
varful unui munte...
o iubire eterna.
privelistea unui cer instelat de septembrie...
o noapte calda pe o plaja andaluza.
largul unei mari...
o imbratisare.
fericirea unei mame...
o vorba buna.
glasul blajin al unui prieten ce te trage la mal...
un om simplu si bun.
mangaierea unui strain ce imparte franzela sa neagra cu tine...
un apus de soare vazut de pe veranda.
odihna dupa un drum lung...
o singura data.
- o data?
odata...

XII

-noapte

un sir de ganduri se destrama
si curg pe caldaramul rece
m-afund treptat, Ene ma cheama
e ceasul XII.

hei, somn profund, da-mi niste vise
cai verzi si holde aurii...
si toate spatiile promise
in constelatiile tarzii.

imi fie bolta plapuma
usoara, supla, ca un zbor...
realitatea ma sugruma
si atipind as vrea sa mor.

daca-i sa intizi un val de negru
s-o faci cu preaviz de ceata...
as vrea sa ma ridic integru
dar diafan, spre dimineata.

ma iarta, draga, pentru toate...
ca toate astea zboara... trec...
de la explozia initiala
pana la marele inec.

un sir de vise ma destrama
si cad lovind asfaltul rece
dispar treptat, Ceasul ma cheama...
trecut de XII.


-dimineata

inot in roua diminetii
sunt gol, sunt viu si ametit
visam ca te tineam in brate
la naiba, m-au trezit...


e epilog, apoi prefata...
parca  traiesc la nesfarsit
o viatza ca o dimineata
in care zorii n-au sosit.

excelsior II

pe ramuri de pini
cad fulgi cristalini
in ritm anormal
ca un mars funerar
clortice aparitii
nascocesc definitii
pentru ochii tai goi
pentru noaptea din noi
dar le scapa secretul
ce transcede concretul
concretul e-o toamna
in suflet e iarna.

cand ninge pe drum
incerc sa ma adun
imi strang sentimentele
cimentez argumentele
pentru veche urcare
acea calea spre soare
ce ma duce departe...

inaltarea desparte
trupul greu de granit
de bucata de spirit.
intre soc si vibratii
gasesc noi motivatii
intre zorii si amurg          
printe lacrimi sa urc
tot mai sus.

idealism

Cati pasi ai pierdut de la intrarea in sala pana langa acel buchet de flori pe care il ti atat de strans de pieptul tau?

Cate flori ai in buchet? doar una? dar sunt gradini imense... paduri... campuri inflorite si arbori exotici imbobociti... doar una?

Cate vieti ai framantat cu picioarele aceste podele, captiv in aceasta sala scaldata in intuneric, cautand acea floare pe care o tineai in brate fara sa sti ca bratele tale nu mai erau ale tale ci ale ei?

Ce vei face cand seva din venele ei se va scurge in inima ta iar inima ta se va umple si va creste? va creste ca o implozie florala...

De cati spini crezi ca vei avea nevoie in carnea ta? cat de adanc vor patrunde radacinile ei in sufletul tau, pentru a putea fi sigur ca va fi a ta pentru totdeauna?

Cand vei afla ca soarele e dincolo de usa... iar ea, pentru a inflori are nevoie de lumina, acea lumina ce te va ucide, ce ii vei spune?

Ce ii vei spune?

Negru

mama se uita in ochii mei parca asteptand o reactie...
ochii mi se umezesc iar ea izbucneste in hohote de plans.
intins ca o jucarie de plus
Negru zace inert.

ochii fixi, corpul rece si imobil.
intins pe o parte, lipit de podea...
ca si cum moartea i-ar fi refuzat
tridimensionalitatea.

inevitabilul s-a produs.
ma gandeam la acest moment... in trecut.
culcat pe pieptul meu, ii auzeam respiratia, simteam cum toarce... ii simteam ritmul inimii si imi asezam palma peste cutia lui toracica numarandu-i bataile inimii: traia.
uneori noaptea Negru tresarea... "ce sti tu despre durere Negrule?" stia..
"Negrule, durerea ta e acum durerea mea; am plans pentru tine... iar la noapte o sa tresar."

povestea unui motan
negru cu ochii verzi
si labute moi.
un motan afectuos care imi simtea momentele de tristete si incerca sa ma binedispuna cu tumbele sale iar dupa ce se trantea jos ma privea in ochi sa vada daca initiativa sa a dat rezultate. zambetul meu era dreptul de a-mi sari in poale si a ma dojeni cu o privire sigura de felina si o atitudine in genu` : "da-i naibii, asa sunt oamenii... asa au fost... iar acum sunt parca mai pervertiti ca niciodata. priveste-ma, joaca-te cu mine... eu am un suflet cald, am o inima mica dar va batea mereu pentru tine" .

sa stai in aceeasi camera cu moartea...
sa ceri indurare chiar daca sti ca e prea tarziu.
sa astepti un miracol...
sa te rogi Divinitatii cerand zile... nu pentru tine ci pentru un suflet de motan nevinovat; Doamne, el nu vrea nimic din ce oferi Tu... ci acel putin pe care i-l ofer eu.
chiar si in ultimele sale clipe, colesit de suferinta, atunci cand il mangaiam, incerca sa toarca... incerca sa imi multumeasca ca ii sunt alaturi... "cum sa nu iti fiu alaturi Negrule? tu aveai atat de putin si mi-ai daruit atat de mult...atat de generos... atat de curajos...
multumesc."

incerc sa imi inteleg semenii...
nu imi inteleg semenii desi m-am nascut printre ei, merg in tenesi lor, mananc mancarea lor, le fumez tzigarile, le copiez comportamentul... le impartasesc emotiile.
nu inteleg frica lor ereditara...
nu inteleg placerea lor de a ucide.
nu inteleg lacomia din burtile lor imense...
nu pot sa inteleg de ce un biet trup de motan a trebuit sa moara otravit intr-o dimineata de noiembrie...
omorat de semenii mei... de tine... de frica ta ereditara, de lacomia ce iti chioraie in stomac si de placerea ta morbida de a ucide.
semenul meu, motanul meu nu ti-a facut nici un rau! motanul meu avea un suflet mare si o labuta moale care imi alina amarul, iar zambetu-ti idiot ce apare pe botul tau de primata, atunci cand citesti aceste randuri, te va condamna intr-o zi.
intr-o zi... nu foarte indepartata...

doina pe suport digit@l

Eu zic ca-i alb
Tu zici ca-i gri
Tu vrei cariera
Eu copii
O casa mica
Intr-un sat
Sa fiu sarac
Si demodat
Sa fug de Sartre
Si Baudelaire
Sa-l uit complet pe
Heidegger
Sa hoinaresc
Pe munti si dealuri
Si sa renunt la idealuri
La obiective si proiecte
La preconceptii
Si idei
Corecte.


As vrea sa alergam
Prin codru
Si sa iti prind
In par petale...
Nu-ma-uita
Nu-ma-uita
Pe parul tau
Pe gura ta
Ninsoare.
Sa ne plimbam
Imaginar
Prin lanuri argintii de stele
Cand noaptea se asterne
Delicat...
Sa-ti cant
ca esti motivul
Fericirii mele
Si fara tine
N-as fi rezistat.

Si iti voi fi cerut
In primul rand
Iertare
C`am incercat sa te repar...
Am inteles
Ca te iubesc
Asa cum esti
Naiva
Si defecta
Dezacordata...
Imperfecta...
Dar defectarea ta completa
M-ar face sa dispar.

Am scris intens
In ultimii doi ani...
Tu ce mai scrii?
Aveai dreptate...
Este cam gri
Chiar foarte gri
Si burniteaza...
Si e moina...
Am scris o doina
Pentru tine
Desi e intuneric
Si e moina...

Pana la urma
Draga mea
De ce ar conta?
Nu mai conteza...

Of, doina mea
Of, doina mea
E foarte frig...
Si burniteaza.

dans in ritm circadian

stropi cristalini de ploaie
se izbesc de geamul trenului
si incearca sa curga perpendicular...
spre marginea de jos.

stropi mari si stropi mici,
stropi puri sau contaminati...
stropi sferici sau disproportionati...
fiecare
flamand sa atinga limita de jos.
unii curg repede, altii merg agale...
unii coboara singuri, altii se contopesc si curg impreuna...
altii se despart.

neonul din compartiment palpaie
intr-un ritm neregulat
iar inima mea imita aceasta muzicalitate
de mars funebru;
dincolo de geam e un univers cristalin
e o proiectie a universului meu interior
si urmarind aceasta procesiune interioara
ma regasesc in ultimul strop
ce izbeste geamul...
ba chiar imi disting fata palida
oglindindu-se in acel strop...
ochii... buzele vineti...
cearcanele adanci pictate de nesomn.

inevitabil, totul curge...
ma stiu singur
pe acest plan trasparent si rece
curgand
asistat de constiinta mea disecata;
as vrea sa fiu inauntru...
as vrea sa fiu solid...
as mai vrea o sansa.

inevitabil, totul trece...
si depasind marginea geamului
totul se intuneca
iar solul devine metalic
si strident.
sunet de roti si alunecare accelerata
apoi stop.
dans lateral intre alti doi stropi...
locomotiva suiera,
trenul se opreste...
inertia.
trenul se scutura ca un caine plouat.

ma trezesc in iarba
si alunec din frunza in frunza
ca o albina...
imi scutur aripile de polen
si zbor...
pamantul ma absoarbe.

______________________________

zori de zi se sparg peste campie
acoperind orizontul cu cioburi de nor
un soare absurd incearca sa imi incalzeasca sufletul
dar sufletul meu a migrat spre est
langa sufletul ei
departe...

pe bruma diminetii
un corp amorf
calca niste trepte
acoperite de un covor de frunze
uscate.
treptele duc nicaieri...
nicaieri e bine
nicaieri e mai bine decat
undeva...
undeva e departe
de ea.

dupa-masa este linistita...
dupa-masa functionez
ca un mecanism imperfect
ca o masinarie defecta
ca un computer infectat
gazda
unor virusi motivati de scopuri
divergente
ochii rosii:
usturime oculara...
dureri in zona cervicala...
rutina
timp pierdut
masti zambitoare
actiuni fara sens
interactiuni interpersonale.

miezul noptii ma regaseste in pat
un pat imens
infinit...
imbracat in alb si rece.
intins
citesc ceva cald
ceva dulce la atingere...
caut infrigurat acel fragment
ce ma asigura
ca maine
e ziua ce merita a fi traita
maine voi gasi
acel lucru...
acea persoana...
pentru care as muri
ca sa renastem impreuna.

(-) excelsior

pierdut, din nou, pe strazi obscure,
strazi impletite ce duc nicaieri...
tot ratacind prin vise imature
si retraind evenimentele de ieri.

copacii inghetati se indreapta catre cer
si se intind pe bolta ca o plaga,
pretind ca te cunosc... esti un mister...
pe care creieru-mi rigid nu vrea sa il inteleaga.
iar norii se aduna intr-un vals salbatic,
danseaza frunze moarte printre cruci...
necropola-i un paradis acvatic
spre care ti-este frica, inca, sa apuci.

si te gandesti la clipele frumoase
ce s-au ascuns in colturi de memorie,
sunt palide, fragile... si nu prea numeroase...
anacronisme iluzorii pe-o carte de istorie
ca o poteca stramta brodata in asfalt,
te poarta inainte spre zilele de ieri
durerea e adanca iar cerul e inalt...
un drum obositor ce duce nicaieri.

tot retraind evenimentele de ieri
la mine, maine e deja trecut...
sfarsitul e proiectia unei reci caderi
in gol... ce seamana cu`n inceput.

intreba rere torica ...

Doamne, de ce sa astept viata vesnica cand pot sa mor impacat la solstitii de toamna si sa renasc verde si usor, primavara, la echinoctiu?

ultima imersie afectiva

eu simt ca am sa dispar... asfixiat, intr-o noapte..

Pe formele tale reci incalzite de lumina tremuratoare a unei candele, sufletul meu isi intinde umbra. Milioane de stele vibreaza pe ceruri necunoscute, galaxii intregi se asfixiaza in dimensiuni vide, roiuri de stele se comprima intr-un univers ce se dilata ca o explozie intr-un camp minat... iar eu, eu... ma sting langa tine, aproape de tine; atat de aproape ca te-as putea atinge daca mana mea n-ar avea consistenta unui abur.

la inceput am vrut doar sa sti ca exist...

Traiam, draga mea, traiam pentru zambetul tau iar existenta mea a trebuit validata de privirea ta, de acea instanta ce se afla dincolo de ochii tai lichizi, ochii tai atat de deschisi, atat de decolorati ca si cum albastrul lor ar fi fost spalat de o era glaciara interioara

caut ceva pierdut... pierdut, dar neatins pentru ca atingerea doare.

Te urmaresc atunci cand dormi... iti mangai fruntea atunci cand tresari; iti cunosc fiecare vis, fiecare cosmar... si aspiratiile tale imposibile.
In urma ta... niciodata in fata. Tu nu privesti inapoi iar eu privesc constant in trecut pentru ca trecutul e al nostru iar viitorul e un timp ce ne separa.

nu sunt singur, singuratatea mea e o forma de rezistenta.

E calda indiferenta ta, e o cetate... dincolo de ziduri umanitatea se autodistruge intr-un razboi fratricid. Incerc sa te strig dar lacrimile ma ineaca, ma inec in lacrimi iar privirea mi se asfixeaza intr-un ocean de arida deznadejde. Ai asezat ziduri de piara intre noi dar trupul meu e eteric iar pasiunea mea e o unda electromagnetica ce nu cunoaste limite fizice nici timp, nici spatiu... te cunosc pe tine, doar pe tine te recunosc... tu nu mai sti ca exist.

reantrupare, acest optimism necesar.

De ce ma chinui? de ce nu ma lasi sa plec? Rupe acele cordoane, desfa acele sfori, taie acele lanturi si lasa-ma sa ma scufund, lasa-ma sa cad atat de mult incat sa nu imi mai amintesc de unde am cazut sau cine m-a last sa cad. Tu te inalta... inalta-te dincolo de inalturile atinse de noi...
Lasa-ma sa cad
Caci echilibrul e minim
Caci sunt greu...
Pentru ca sunt greu
Lasa-ma sa cad.

Ma simt, mai ales
Lipsit
De elan.
Eu nu mai pot sa zbor
Deci lasa-ma sa cad.

Inalta-te
Ca sa ma pot desprinde
De tine.
Tu,
Tine minte asta:
Noi am creat un ZERO,
Un punct de plecare;
De aici pleaca totul.
Si tu vei pleca...
Si eu voi pleca...
si amandoi
vom renaste.

Sedativ Hibernal

Pregatiri somnolente de iarna...
o iarna abstracta
cu fulgi luminati de purificari interioare
fulgi mari si rari
levitand
eteric
dincolo de ionosfera radioactiva
dincolo de gravitatia ostila
fulgi luminati de sentimente fluorescente
ucise
intr-o zi de toamna.


Aseara a cazut ultima frunza
peste covorul de suflete
moarte
si trupul meu meu calca
peste
radacini de vise
si nu se aude
fosnet
sau geamat de durere
covorul mut
covorul umid
Pamantul
ne absoarbe.

Pregatiri de iarna...
caci sufletul a incepuse deja
sa hiberneze
iar sperantele mele sforaiau
trantite prin sertare
alte sertare
aceleasi ganduri
aceiasi oameni
dincolo de iarna
sunt nopti sedative de martie
deci faca-se Doamne
iarna.

A fost o toamna bogata...
ma simt mai bogat
iar interiorul meu
e plin
am straturi groase de amagiri
dezamagiri
si multe locasuri psihice
in care sa ma ascund
caci viitorul pare sumbru
iar echilibrul e minim
iar bratele tale sunt
ocupate
iar bratele ei nu mai pot sa ma cuprinda
caci sunt bogat
iar interiorul meu
e plin.


Si fusul orar se taraste
catre soare
acelasi soare bolnav
ce desira eruptii lunare
eruptii nucleare
ce curg
dincolo de frontierele
sistemului solar
iar satelitii mei
sunt luati de val
o unda ce ii duce departe
in singuratati diferite
iar singuratatea mea
nu mai poate sa ii cuprinda
singuratatea mea
nu mai poate sa te cuprinda
deci faca-se Doamne
iarna

remember

Inchid ochii si cu foarte mult calm incerc sa mi te imaginez
esti tu?
nu, Adriana, tu nu mai esti...
e doar amintirea
unor clipe pierdute
e doar iluzia unor forme
scurse
intr-un abis
sapat intr-o necropola nasaudeana

Deschid ochii si dispari
inchid
deschid
apari si dispari
apoi ramai
cu mine
vie
precum o iluzie
imprimata pe o fasie de film
ce trece
sacadat
prin aparatul de proiectie
Dincolo de nervul optic
exista o speranta...
nevoia
unui nou Univers
unei noi incercari
unui nou inceput
o foame flamanda
de Noi

Cine esti tu?
tu nu mai esti...
cine sunt eu?
eu
suntem Noi
eu sunt
esecul
unui
Noi

Zambetul tau cald
mana ta rece
gheata de sub patinele
tale albe
ce descriau
cercuri
pe patinoarul din spatele blocului
privirea mea ce desena
sfere
pe cerul inghtat de decembrie
cel mai frumos decembrie...
Ucide
cercul tau
pentru ca sfera mea
te cere

Inchid ochii si cu foarte mult calm incerc sa mi te imaginez....
esti tu?
nu, Adriana, tu nu mai esti...
sunt doar eu
condamnat sa dainui
dincolo de tine
pedepsit
sa sap cu mainile goale
un abis
intr-o necropola
nasaudeana

epitaf sentimental

Evident
timpul zboară ducând vise de iubire
dincolo de infinitul trecutului
iubirea era ca un far pe un țărm
iar țărmul meu s-a scufundat
într`o mare de iluzii
într`o noapte.

Bineînțeles
am alergat către tine
apoi am mers agale
apoi m-am oprit
erai prea
mult
pentru mine
erai prea
departe.

Sigur
viata merge înainte
singur
ca acum
ca atunci
ca totdeauna
singur
ca niciodată.

Poate
atunci când îmi simt picioarele reci
ma plimb desculț
pe valuri...
Probabil
farul era construit pe nisipuri mișcătoare...
rememorez
nisipurile tale
desertul meu
și acel vânt rece
de la nord
ce a maturat toamna
și a adus
iarna mea
peste toamna ta.

Nu știu
unde am greșit
confuz
ca de fiecare data
difuz în fiecare
încercare de a ieși la mal
profund
ca o corabie
ce se scufunda
flamanda
de a lovi podeaua oceanului
creasta abisului
acel loc familiar
pe care îl numesc
acasă
Nu știu
cum de am căzut
ca o ploaie de vara
peste toamna ta
nu mai știu
ma iartă...

Bucura`te
zăpada te va proteja
iar sufletul tău va încolți
și când vei fi pregătita
iți voi trimite primăvara.
nu primăvara mea
ci primăvara ta
acel zâmbet
acea privire jucăușa
acele clipe când simțeai ca renaști
și sufletul tău se înalta către soare
parca
un alt soare
parca
o alta primăvara
primăvara ta.

prima constatare

sunt foarte multi strungari printre poeti
ce netezesc si gauresc iubirea
ce slefuiesc si lacuiesc pasiunea
sunt foarte multi strungari printre poeti

impresii vizuale

LIKKE LI - I Follow Rivers
Dincolo de melodie, care suna decent, e videoclipul care m-a impresionat adanc... o parabola foarte bine inchegata: atmosfera, simboluri, interpretare... fain, foarte fain!

si acum interpretarea clusteriana :
MAREA: Inceputul si sfarsitul (necunoscutul din care venim...)
NAUFRAGIUL: Nastrea,
INSULA: Viata finita, limitata... mediul e rece si sarac, exact ca lumea mentala in care traim (uni dintre voi :p )
EL, sinele, constiinta se taraste spre celalalt capat al insulei, drumul pacurs emuleaza timpul scurs...
EA, moartea il urmareste pasional pe EL.
ACTIUNEA: eL fuge, eA fuge. el alearga de rupe pamantu`, ea il urmeaza... ea cade.. apoi alearga desculta. el a obosit, e coplesit... a renuntat la lupta; priveste marea, cerul (necunoscutul... eternul) ea se apropie timid... el o priveste pe ea in ochi (ea arata bine, simte fiorul... ii cade draga fata :D ) frica, emotie... regret si contopirea intr-o iubire eterna.

Moartea castiga, viata pierde... dar razboiul continua: viata are inca resurse.


Nu ma credeti? Iata:

dimineata

     Deschide fereastra sa simt norii! Deschide fereastra sa simt aroma diminetii si gustul divin al ploii. Departe... departe stiu ca dorm paduri infrigurate visand adierea zorilor; undeva departe muzica tarzie a astrelor se subtiaza devenind diafana: pamantul doarme inca…
     E momentul magic incarcat de simbolurile fortei supreme, momentul renasterii… E fantastic cum repausul face loc miscarii, e magic cum lumina patrunde in imperiul intunericului, e fantastic sa vezi totul renascand si sa realizezi ca aceste cicluri se consuma atat de des; sa relizezi ca de fapt nu exista repaus etern si nici miscare pura: repausul alterneaza cu miscarea, viata se lupta cu moartea dincolo de sistemul de coordonate, asadar abisul din suletul meu proiecteaza fericirea pe ecranul din spatele irisului tau, si iti inunda retina cu paricule de bucurie.
     Deschide fereastra! Geamul e umed, aerul curat intra in odaie racind aerul cald ce fuge afara precum un caine batut. Inghet… brr… luna straluceste in N-V ; pe langa ea pulseaza doua stele: sunt avatarele noastre! Infinitul halucinant al noptii se pierde treptat... prea repede, totusi. Nedefinita dimineata; contururi fluide… o curgere albastra. Unde incepe? cum si unde se termina? Un imens vag alert e dimineata : totul se petrece repede si intens… halucinant… hiponotic…
     Si toate astea le descopar prin mine insumi si redescoperite de mii de ori raman ca si cum le-as fi descoperit pentru prima oara.
     Eu nu imi mai permit sa pierd vreo dimineata...

aripi

As vrea sa iti contruiesti un adapost sub aripile mele
sunt aripi mari, aparute prematur...
avandu-te aproape
as renunta la zbor

As vrea sa stau permanent in gandurile tale
sa le ating, si sa le fac sa rada...
traind in mintea ta
as fi nemuritor

As vrea sa ne inaltam amandoi dincolo de soare
inlantuiti sau incalciti in aripi
uitand pentru o clipa
ca suntem albatrosi

As vrea sa iti construiesti un adapost sub aripile mele

sunt aripi grele, inutile...
si apasarea lor
ne va salva.
absenta lor...
absenta ta...
ne va ucide.

nemurire

Azi te astept linga altarul
Ce doarme langa infinit
Daca iti iese-n drum groparul
Nu spune pentru ce ai venit.

Necropola suspina tainic
La pasii tai azi obositi
Cand am sa intind acel pahar..
Nu incerca sa il eviti.

Lumina a apus, e noapte...
Dar eu te simt printre morminte
Si pasii tai se schimba-n soapte
Si clipele in ore sfinte.

Nici luna nu se vede clar...
E noapte sau e dimineata
Si eu te simt, si tu apari
Umida ca un val de ceata.

Noi, amandoi laga altar:
O halta catre infinit...
Daca apare-n drum portarul
Nu spune pentru ce am venit.

iubirea n`are nici un rost

e doar un adapost, iubita mea...
iubirea n-are nici un rost       
in lumea mea                     


E rece
trista lumea de afara             
sunt munti de lacrimi             
dincolo de lanuri                  
s-au ridicat cetati cu turnuri
schele si scheleti
ce umbla ziua
in amiaza mare

Pornografia camufleaza rasaritul
sunt sonde ce pompeza
sume mari de aur
si aurul imbraca goliciune
ca doua coarne
craniul unui taur



Iar pamantenii
draga mea
nu mai sunt oameni
ci bucati de slana.
tentacular
orasul se scufunda in osanza.
Of, aripile mi le-am smuls aseara
satul
satul de`atata zbor
caderile
doar sti ce-mi plac
caderile
M-am ingrasat
pe interior

nu are nici un rost, iubirea
draga mea
e doar o scuza
sa traim putin
in lumea asta care nu ne vrea


Deci pune-ti capul
lin
pe umarul meu stang
si buzele-mi
adulmece textura
parului tau fin
Caci daca plec
eu pot sa vin
Caci daca pleci
eu mor
putin
cate putin


Nu are nici un rost
iubirea, draga mea
curajul e hotar
si dincolo e noapte
Nu sunt eroul
ce te va salva
de teama tainicelor ganduri
fiindca in fata mortii suntem slabi
da
suntem slabi si singuri



e doar un adapost, iubita mea...
iubirea n-are nici un rost
in lumea mea

ego 01

   Sunt o entitate asexuala, apolitica și exosociala… Cred în mine și în cunoaștere; religia mea e tributara stâncilor și universurilor paralele iar educația mea s`a sprijinit pe emoție și frica, și atașament familial.
   
  Am mai trăit o viata pana acum… cred în vieți multiple și în moarte veșnica (trăirea continua a morții), în devotament și depresii... și în măști cred: în măști curate și frumoase atașate pe chipuri de lut, pe figuri prăfuite…
   
  Am iubit literatura… și, într-adevăr ar trebui lăsata sa vegeteze în sertarul artei… pentru mine a fost o forma de terapie… cunosc și recunosc doar doua chipuri ale literaturii: forma de terapie și suport pentru imaginație. După cum se observa ambele funcțiuni sunt suplementare însa atunci când nu iți permiți un psiholog, literatura e aici… e cu tine și n`ai nevoie decât de un creion…
   
  Tre` sa fie foarte draguț faptul ca cineva te așteaptă undeva: idea de suflet pereche… dar eu încă de pe acum am renunțat sa mai aștept… Suflete pereche, stai deoparte! Uita`ma! Nu eu sunt cel ce merita așteptarea ta ci acel eu ce nu o sa reușesc sa fiu niciodată. Ma iartă…
  
  Se cauta modele si eroi… nu cred sa fi cunoscut vreunul... dar în furnalele ce fabrica idoli am intrat uneori; am zgura metalica în creier și crucifix pe perete... si o icoana reprezentând Amuzicala Treime : Cave, Cohen, Dylan. Alelujah! Si slava lor sa dăinuiască în veac… ca slava mea… da nu-mi pasa de slava mea, nu mai îmi pasa…