oda păgâna

depozite reci de faguri pe buze... in ochii ei, inca tarmuri limpezi de dor. pana cand?... pe piele-i curg roze albe captive in irizari violete. cat inca?

se strang stoluri migratoare in inima ei, e cald si frumos e acolo... iar vantul ce bate din Nord se despica si curge timid fara a o atinge.

ii e umbletul fina adiere de primavara iar vocea ei e muzica sacra. in departari tenebroase cotloane mentale vibreaza convulsiv  pe muzica ei. ea canta.

si ea e a mea cum n-a fost niciodata; al ei sunt cu totul...
si nimeni, nimic nu ne poate atinge.

Edvard Munch - Kiss 1897

atractie cognitiva

ce bizar sa ma indragostesc... nu de tine, de creierul tau. as putea sta zile intregi admirand toate procesele tale cognitive.. as umbla prin amintirile tale, as dansa, pe rand cu fiecare neuron al tau asezandu-mi imaginea pe toate conexiunile tale sinaptice.
 
am crezut mereu ca o astfel de iubire cognitiva este asexuala dar m-am indragostit de un creier feminin... am zis: e mai mult de atat... nu e. nu e nimic sexual intre noi... nu te doresc dar am nevoie de gandurile tale. nu vreau sa te am... dar am nevoie sa stiu ce simti... vreau sa cunosc ce gandesti.
ce bizar sa ma indragostesc... zilele astea... cand iubirea e afisata pretutindeni. sunt rafturi pline de iubire si florile se ofilesc in glastre in numele iubirii. petale cad din iubire si totul cade si decade, se inalta sau infloreste in numele iubirii.
 
daca te-as opri din drum, cateva secunde, intr-o zi insorita de mai si ti-as spune ca iubirea noastra transcede orice sentiment omenesc, ca iubirea noastra nu e ca iubirea voastra si e mai presus de iubirea lor... lasa-ma-vei tu sa imi ating fruntea de tampla ta, ca ale noasre creiere sa se cuprinda?





<<imagine invizibila cu doua creiere inlantuite>>

sentiment ce creste diform si inunda plenar

Max Ernst - Long Live Love

umbla-te pe spatele sufletului meu
copila
sa nu te vad...
sa nu stiu ca iti afunzi bocancii
in noroiul viselor mele prafuite.
catara-te pe crengile sperantelor mele...
dincolo de norii lor albi
dincolo de norii mei gri
dincolo de proiectia stelelor tale
ce stralucesc pe cerul nostru semicilindric.


arunca-te in barca mea!
sunt doar o anexa a corpului tau de cladire
sunt doar un habitaclu...
un spatiu gol intre bine si rau
ratacit intr-o intersectie aglomerata.
treci prin mine
daca vrei sa treci...
dar stai cu mine
macar acum
pe timp de furtuna...
caci vantul e prietenul tau
bun
iar panzele tale
ne vor duce
aduce
acasa.

aceiasi pe acelasi drum spiralat

cat de banal... si trist...
ca eu sunt tu...
ca tu esti eu...
iar eu ma pierd pe drumul tau
si tu te pierzi pe drumul meu
si drumul nostru
merge
nicaieri
pe drumul tau...
pe drumul meu...
ca tu esti eu...
ca eu sunt tu...
cat de bizar... si trist...
ca tu existi...
ca eu exist...

John Atkinson Grimshaw

A moonlit country road

 

 

 -Stai!
-Nu pot, ma grabesc...
-Doar un moment...
-Bine.
-Unde mergi?
-Nu merg...
-Dar spuneai ca te grabesti...
-Ziceam...
-Hai mah, serios... unde mergi?
-Nu merg...
-Dar ce faci?
-Pai stau, n`ai zis tu sa stau?
-Pai da, ca vroiam sa te intreb ceva...
-Intreaba-ma.
-De unde vi?
-Nu stiu.
-Nu sti? pai de unde ai plecat?
-Nu am plecat...
-Atunci cum ai ajuns aici?
-Mergand...
-Bine, bine... dar, totusi, sti unde te duci?
-Nu stiu unde...
-Pai, atunci... de ce te mai duci?
-Nu ma duc, sunt dus...
-Si nu sti unde esti dus?
-Nu.
-De ce esti singur?
-Nu sunt singurul...
-Aaaa... deci sunteti mai multi...
-Da.
-Si ceilalti unde sunt?
-Pe drumurile lor.
-Pai si eu cum de am ajuns pe drumul tau?
-Nu pot sa imi dau seama...
-Pot sa merg cu tine?
-Poti?
-Nu stiu...
-Stai!

(si se revine mereu la prima replica... obsedant, ca intr-o spirala eterna)

 

 

 

geometria unui compromis

http://www.notoriousjmg.com/dmoto/compromise.jpg

melancologie

ultimele
mele
melancolii.

toamna a adus
adierea
rece a
afectelor calde
ce au picurat
tristete
topita in sufletul
gol.
cand sufletul s-a umplut
de tristete lichida
a inceput sa curga
pe marginile sufletului
inundand
tot universul meu
interior.
si soarele
a luptat pentru
mine
si soarele a fost acoperit
de aburi grosi
de nori grosi de tristete.
si stelele plutesc
si stelele plutesc pe luciul
unei mari de tristete.
si pasarile canta
inecate de triluri lungubre de tristete.
si cloputele bat infundat
un bing-bang primordial
ce dezvolta
tristete.


iarna a inghetat
totul
iar tristetea mea a devenit
solida.
nemiscarea se plimba
nauca
pe strazi stramte
locuite de nimeni.
ma intalnesc in fiecare zi cu nimeni
iar nimeni a devenit prietenul meu bun
fiindca ne stim
dintotdeauna...
si uneori ies
cu nimeni
si mergem impreuna nicaieri.
si e atat de larg
la nicaieri...
caci nicaieri e
pretutindeni.

François Feyen-Perrin - Mélancolie, 1870

- caline
manjeste-ti degetele fine
cu aer unsuros
de primavara.
- oki. acum pot sa ma sterg pe camasa ta inflorata?

citeste-ma!

nu voi inchide aceasta carte...
voi renunta doar sa intorc si celalalt obraz...

îmbătat

sunt beat
am dat pe gat cateva
sticle goale
de iubire.
mi-e ars cerul gurii
iar cerul de deasupra
era ars demult...
mai am doar cerul tau
dar e asa departe...
vad stele verzi
si stele fixe
apoi bolta se invarte
iar stelele cad
ametite
ca mine
ametit
ca tine
tu
fara sa fi beata.

la, la, la
iubirea mea
stanga
dreapta
drumul e nesigur
popas
cu curu` intr-o balta.

sunt beat
de iubire
iar umbra mea de pe
asfalt
are forma unei
inimioare
la, la, la
iubirea mea
ce rost mai are
sa ma ridic
si sa ajung la tine...
sunt beat
si expir
aburi de iubire.

la, la, la
iubirea mea
inapoi
inainte
drumul e nesigur
popas
cu curu` intr-o balta
de iubire

da` am nevoie de tine mah...
de ce naiba
trebuie sa ma imbat
cu iubire?
de ce trebuie sa vomit fiecare
sentiment
pentru a fi
calm si
echilibrat?
de ce nu ai incredere
in mine?
de ce nu crezi
in noi?

bine, bine...
recunosc.
nu...
chiar
nu sunt singur...
mai am cu mine
inc`o sticla.

e ultima.

spre casa

in mijlocul desertului
de oameni
pasesc pe dune de tampiti
bocancii umezi, scorojiti
nu lasa urme
pe nisip
nu lasa dare
pe pavaj
nu lasa talpa
sa se `nece
in asfaltul cald
nu lasa...
bocancii duc
sarmanu-mi creier
catre casa.

cersetorie

El: -da-mi si mie niste iubire.
Ea: -cata vrei?
El: -potrivit de multa...
Ea: -ce vrei sa faci cu ea?
El: -nu e treaba ta, tu da-mi...
Ea: -nu iti dau, spune-mi...
El: -nu iti spun, da-mi...
Ea: -daca imi spui iti dau...
El: -nu mai vreau.
Ea: -as vrea sa imi spui pentru ca vreau sa iti dau...
El: -bine...
Ea: -deci?
El: -o parte din ea vreau s-o asez pe taler.
Ea: -de ce?
El: -ca sa echilibrez iubirea mea pentru tine.
Ea: -iar restul?...
El: -restul o voi da saracilor.
Ea: -dar saracii nu au nevoie de iubire.
El: -gresesti.
Ea: -nu gresesc... saraci au nevoie de bani, de haine, de mancare... medicamente...
El: -saracii tai...
Ea: -saracii mei?
El: -da, saracii mei sunt ca si mine...
Ea: -cum?
El; -nu conteaza cum...
Ea: -dar ce conteaza?
El: -conteaza cine sunt si ce fac...
Ea: -pai... cine sunt?
El: -ei sunt indragostitii.
Ea: -si ce fac?
El: -cersesc iubire.

fara sens

pe strazi albastre
de safir
apari ca o lumina pala
si umbra ta
cu umbra mea
in camera lor goala
danseaza lent
atat de lent
captive
`ntr-un tangou
etern

dar nu sunt
trist
fiindca dispari
ci ca te pierd
in fiecare zi

si o sa`ti spun
iubire ca a mea...
apoi
o sa m`arunc in
noaptea
va fi
mireasa mea
e luna
corpul ei
e
luminat de soare
lumina mea
lumina mea
acelasi
dor
ma doare

dar nu sunt
trist
fiindca dispari
ci ca te pierd
in fiecare zi

si poti sa
nu stiu daca vrei
dar
intelegi ca nu mai inteleg
ce spun
ca vreau acum
sa
sti

dar nu sunt
trist
fiindca dispari
ci ca te pierd
in fiecare zi.

... si ultima

si ultimul meu val
ce loveste tarmul tau
cade muscand urmele pasilor nostri
iar apele mele se retrag
in larg
iar eu ma retrag din ape
si ma inalt pe curcubeul
viselor noastre
viselor mele...
si te privesc de sus
fara
a te privi de sus
caci inteleg motivele tale...
si unii dintre norii astia
ce te inconjoara
sunt ai mei
ii recunosc...
pe tine nu te mai recunosc.
nu am pretentia
ca te-as fi cunoscut
dar m-am privit
de multe ori
in tine
si m-am distins
frumos
frumos ca tine...
desi frumusetea noastra
e una stranie...
neanteleasa.

si daca acest curcubeu
te deprima
iar norii mei te intristeaza
trimite-mi vantul
mesager
iar eu voi sti...
si norii mei se vor desface
in milioane de lacrimi
ce vor cadea peste trupul tau
intr-o zi monotona
de mai.

si ultimul meu gand
ce zboara spre tine
nu stie ca zborul lui e etern.
gandeste...
asa e iubirea
e o pasare ce zboara etern
mai sus
mai jos
fara sa stie cine a trimis-o
si de unde vine
nu cunoaste aceste jocuri stupide...
nici durerea
si dorul
refuzul...
ea nu stie spatiul
si timpul
nu stie...
ea zboara spre tine
ca ultimul meu gand.

caderi

iar a cazut iarna pe scari
si curge lenes, descompusa...
din maretia sa apusa
au mai ramas doar reci carari.

si tu cazi iar pe pieptul meu
in nopti pustii cand nu-mi mai pasa...
cand inghetat sub trupul tau
zapada cade de pe casa.