iarna.
cu rochia albă, sfâșiată de soare, se târaște pe ochiuri de câmpie dezvelind orizonturi clare. norii se decolorează în fășii aburind tristeți provinciale iar cerul se strânge în Miazăzi, ocolind Soarele.
sentimente regenerative
îmi mișună în creanga stângă
iar seva urcă prin nări capilare
spre creierul fractal
eteric
informațional
se înfășoară Timpul
desfășurând anotimpuri
pe trunchiu-mi
obosit
e cerul
de calcar
sau granit.
amintiri concentrice
îmi învelesc existenta
și intenții binare
îmi brăzdează vasele
liberiene...
lemnoase
sunt nopțile ample
de iarnă
dar anotimpul
ce cade din cer
cat și cele ce urca
teluric
stropindu-mi scoarța
cu melancolie
m-ajută a-nțelege
ciclicitatea.
gânduri înmuguresc
posibilități
cresc
și infloresc
pentru tine
de fiecare data când îmi atingi
sufletul încâlcit
înverzindu-i
ridurile
descrețindu-i
buclele ce`mi ascund
fruntea.
iarna.
era bine
acasă
sunt scaun și masă
spațiul amorf dintre ziduri
rămâne apăsător de constant.
sunt dezmembrat
stand grămadă
în ladă
din sobă ies cald
blând se dizolva
fumul
în ceata ce se duce
sau stă
și dispare.
iarna.
obișnuiam sa ma împrietenesc cu fulgii... știam sa ma las purtat de valul ce spala frigul, căldura căminului si globurile îmbrăcate in culori metalice. stiam sa fac piruete pe gheta si glume, neforțat, pentru oricine. orice s`ar fi intamplat stiam sa rad și găseam energie in fiecare volum stupid sau ieftin gasit sau aruncat in fata Monstruoasei Clădiri Gri. o urma de regret pentru capaciatea pierduta si un sfant amin pentru omul ce obisnuiam sa fiu. un sfant aleluia pentru tot ce am reusit sa pastrez desi bagaju a fost mereu prea greu si voluminos impachetate ideile de preț.
