mele
melancolii.
toamna a adus
adierea
rece a
afectelor calde
ce au picurat
tristete
topita in sufletul
gol.
cand sufletul s-a umplut
de tristete lichida
a inceput sa curga
pe marginile sufletului
inundand
tot universul meu
interior.
si soarele
a luptat pentru
mine
si soarele a fost acoperit
de aburi grosi
de nori grosi de tristete.
si stelele plutesc
si stelele plutesc pe luciul
unei mari de tristete.
si pasarile canta
inecate de triluri lungubre de tristete.
si cloputele bat infundat
un bing-bang primordial
ce dezvolta
tristete.
iarna a inghetat
totul
iar tristetea mea a devenit
solida.
nemiscarea se plimba
nauca
pe strazi stramte
locuite de nimeni.
ma intalnesc in fiecare zi cu nimeni
iar nimeni a devenit prietenul meu bun
fiindca ne stim
dintotdeauna...
si uneori ies
cu nimeni
si mergem impreuna nicaieri.
si e atat de larg
la nicaieri...
caci nicaieri e
pretutindeni.
 |
| François Feyen-Perrin - Mélancolie, 1870 |
- caline
manjeste-ti degetele fine
cu aer unsuros
de primavara.
- oki. acum pot sa ma sterg pe camasa ta inflorata?
