pietre lovite de vârfuri de bocanc...
nu, nu vor ști
de ce...
vor ști doar ca se deplasează...
vor ști ca fibra lor prea dura
sa atingă...
din interior
spre exterior
simte dureri profunde
atunci când sângerează..
copii încremeniți pe stânci
privesc apusul
și rădăcini mocnesc
sub tălpi, în nopțile tarzii
când buzele`ți albastre
îngheață îngropate de lacrimi
pământii.
lătrat de câine urca inspre nori.
chemări de corbi te roagă
sa cobori.
nu
tu te scalzi în abur toxic
si te îneci sculptând in fum
un templu efemer
absurd și perimat
la margine de drum.
absurd...
dar nu ma poți convinge...
este un foc abia aprins
sau focul asta chiar se stinge?
si oamenii învârt aceleași roti
zimțate
rostogolindu`se
loviți de griji
prin praf de
motivații imediate
ca niște pietre...
nu, chiar nu înțeleg de ce...
și nu mai știu nici
cum...
dar azi mai mult ca
ieri
și mâine ca si
azi
sunt mai încredințat ca alta data
ca e frumos
sa arzi
sa arzi pentru [ ]
și sa te pierzi în fum.
